În discuțiile recente despre infrastructură, sistemele de stocare a energiei în baterii (BESS) sunt adesea prezentate ca un răspuns universal la provocările de reziliență și flexibilitate. Separăm în mod deliberat utilitatea BESS ca componentă de concepția greșită frecventă potrivit căreia BESS ar reprezenta o soluție arhitecturală.

BESS sunt importante și vor continua să joace un rol. Cu toate acestea, prin natura lor, ele rezolvă problema tamponării, nu pe cea a arhitecturii sistemului.

5.1 Limitările BESS ca clasă de soluții

În majoritatea configurațiilor standard, sistemele BESS moderne:

• adaugă un tampon energetic care atenuează vârfurile și variațiile de sarcină,

• nu modifică topologia rețelei în modelele tipice de integrare și, prin urmare, nu îmbunătățesc reziliența structurală la nivel de sistem,

• nu elimină blocajele arhitecturale precum interconectările la rețea, fluxurile de putere, suprasarcinile locale sau scenariile de avarie în cascadă,

• moștenesc constrângeri specifice clasei, inclusiv degradarea previzibilă a capacității în timp (de regulă până la 70–80% din capacitatea nominală în 10 ani), intensitatea ridicată a capitalului pe unitate ($/kWh), dependența de lanțurile globale de aprovizionare cu celule litiu-ion și cicluri planificate de înlocuire.

Dintr-o perspectivă de sistem, acest lucru conduce la o concluzie clară: BESS îmbunătățesc operabilitatea unei arhitecturi existente, dar nu îi cresc fundamental reziliența. Ele funcționează în interiorul constrângerilor definite, nu elimină aceste constrângeri.

5.2 De la sisteme energetice liniare la o topologie celulară

Tranziția către sisteme energetice reziliente nu necesită creșterea numărului de tampoane, ci o schimbare a logicii arhitecturale.

În locul modelului liniar — centru → distribuție → consumator — este propusă o topologie celulară, în care fiecare obiect (o clădire, o facilitate industrială sau un nod de infrastructură) poate funcționa ca o celulă energetică activă.

Într-o astfel de arhitectură:

• reziliența este definită la nivel de topologie, nu exclusiv prin rezerve,

• echilibrarea are loc nu doar printr-un nod central, ci prin conexiuni orizontale între celule,

• modurile de operare locale pot fi menținute autonom atunci când apar perturbări la nivelul întregului sistem.

În materialele noastre, această logică este descrisă prin:

• noduri locale (celule) ca unitate fundamentală,

• un model de conectivitate de tip „fagure” în locul unei structuri arborescente,

• schimbul și echilibrarea ca funcții ale arhitecturii, nu ca servicii externe furnizate de un centru.

Schimbarea-cheie constă în faptul că reziliența devine o proprietate a structurii, nu rezultatul adăugării continue de rezerve.

5.3 TESSLA ca logică de coordonare, VECSESS ca „celulă” energetică

În termenii utilizați în Data Room, această paradigmă poate fi descrisă astfel:

• VECSESS este un modul care face un obiect individual energetic activ — capabil nu doar de consum, ci și de participare la moduri locale de generare, stabilizare și schimb.

• TESSLA este logica de coordonare care conectează aceste celule, asigurând interoperabilitatea lor, compatibilitatea regimurilor și funcționarea stabilă a rețelei în ansamblu.

În mod esențial, în acest model energia încetează să mai fie doar un flux fizic. Ea devine un parametru gestionat arhitectural — integrat în reguli, protocoale și moduri de operare ale sistemului.

Această logică se aliniază direct cu concluzia centrală a Davos 2026: atunci când AI și infrastructura digitală necesită fundamente fizice suverane și contururi operaționale reziliente, modelele câștigătoare nu sunt cele care adaugă încă un strat de tamponare, ci cele în care energia este integrată în arhitectura sistemului încă de la început.